Inversiune

În lingvistică, inversiunea sau anastrofa (< el ἀναστροφή) este un procedeu prin care se schimbă topica obișnuită (canonică, consacrată, normală) a două entități gramaticale, prin aceea că una ia locul celeilalte. Aceste entități pot fi elemente ale unei forme gramaticale compuse, componente ale unei sintagme, părți ale unei propoziții sau propoziții ale unei fraze^{[1][2][3][4][5][6]}.

Topica obișnuită caracterizează propoziția izolată (neintegrată într-o frază sau într-un context mai larg), completă ca structură (având cel puțin predicat), enunțiativă (nu interogativă, nu imperativă) ca scop al comunicării și pozitivă (nu negativă)^[7], precum și sintagma, propoziția și fraza în care nu se reliefează nicio componentă, nu se exprimă afectivitate (de exemplu, propoziția nu este exclamativă) și nu se urmărește niciun scop stilistic^[8]. Inversiunea este unul din procedeele prin care vorbitorul schimbă una sau mai mult de una dintre aceste caracteristici, pentru a-și integra propoziția într-un context tematizând sau rematizând una din părțile ei, pentru a cere o informație, pentru a da un ordin, pentru a nega un fapt, pentru a reliefa ceea ce este important pentru el, pentru a exprima un sentiment, pentru a obține un efect stilistic etc. Prin una și aceeași inversiune se pot realiza mai multe din aceste scopuri.

Reliefarea unei componente, exprimarea afectivității și urmărirea unui scop stilistic fac din inversiune un procedeu retoric, folosit mai ales de literați. În afară de aceste motive, poeții pot practica inversiunea și numai din necesitățile versificației^[2][9].